Veni, vidi, semi-vici

Am decis să amân până marţi operaţiunea „panicarea”. Deplarea în judeţul vecin a rezolvat o parte dintre problemele despre care vorbeam în postul anterior. Nu, însă, şi pe cea care mă rodea cel mai tare. Şi, astfel, mireasa  nu are nici azi rochie. Mirele, în schimb, a aproape gata să înceapă nunta.

Pornisem la drum cu traseu precis. Mi se pusese pata, la unul dintre târgurile de nunţi organizate recent, pe o rochie anume. Depăşea, însă, cu ceva, bugetul pe care eram dispusă să-l aloc. Reîntâlnirea cu rochia nu a fost atât de emoţionantă pe cât mi-o imaginam. Nu mai prezenta strălucirea din târg, nu mă împingea să scotocesc prin poşetă după card. Aşa că am ieşit cu coada între picioare din magazin.

La o oră după, am văzut-o. Era EA. M-am îndrăgostit pe loc. M-a scuturat puţin preţul (cum se face, oare, că nici o rochie cu preţ normal nu mi-a făcut cu ochiul), aşa că am amânat luarea unei decizii până marţi. Când vin cu întăriri:)

Bătaie de cap

Fiind codaşă în rândul cunoştinţelor mele feminine care şi-au pus pirostriile, am auzit, nu o dată, vaietele lor cu privire la câtă bătaie de cap îţi poate da organizarea unei nunţi. Deşi un astfel de eveniment nu ar trebui să te ia prin surprindere după o anumită vârstă, în cazul meu nerespectarea recomandării „nu lăsa pe mâine ce poţi face azi” a făcut ca pe ultimele sute de metri aspectele esenţiale să fie departe de a fi rezolvate.

Aşa se face, spre exemplu, că, la mai puţin de trei luni până la marele „Da”, mireasa nu are rochie ori pantofi ori te miri de accesorii (excepţie face jartiera, că doar ce ne-am face fără ea?), mirelui îi lipseşte costumul, problema decoraţiunilor din sală este încă în… aer, coafeza nu corespunde pretenţiilor şi aşa mai departe.

De fiecare dată când gândeam la momentul ăsta, mă vedeam foarte organizată. Adică aşa cum nu sunt mai niciodată. Am dovedit că, şi de această dată, sunt ca de obicei: o împrăştiată.

Nu mă panichez. ÎNCĂ. Acţiunea „panicarea” ar putea demara mâine după-masă, dacă noua tentativă de a-mi găsi rochia potrivită va da greş. Pumnii strânşi, că altfel iese cu gălăgie 😛

Obsesia are un nume: Farmville

Cum de timp liber nu duc lipsă, de câteva zile am început „cursurile” de perfecţionare în tainele Facebook-ului. Nu e mare scofală, dar mi-a făcut plăcere să descopăr prin zonă o grămadă dintre foştii colegi de facultate ori vechi cunoştinţe, oameni despre care, cu siguranţă, nu aş fi putut afla informaţii altfel.

Aşa am aflat, de exemplu, că Adina aşteaptă al doilea bebic, că Marius şi Anca au doborât recordul în rândul foştilor mei colegi şi au 3 copii (băieţi toţi!), că Alexandra îşi trăieşte viaţa în Grecia. Iar lista poate continua.

Tot graţie Facebookului, am dat-o în mintea copilului. O bună bucată din timpul liber despre care ziceam mai sus mi-o ocupă un… joc. Da, cu toată ruşinea trebuie să admit că, la aproape 30 de ani, am grijă zi de zi să intru în contul meu de pe Farmville (aşa se cheamă jocul), să-mi ar parcelele, să le însămânţez şi apoi să culeg recoltele, să hrănesc păsările şi alte minuni de genul. Cei care veţi sări cu replici de genul „grow up, woman!” cu siguranţă nu v-aţi făcut încă un cont 😀 (În categoria asta intră şi sor`mea, care s-a crizat de câteva ori în week-endul ce a trecut, ofticată că am acaparat computerul)

Şi, în plus, o grămadă de prieteni de-ai mei îmi împărtăşesc plăcerea.Aşa că vă aştept şi pe voi în ferma virtuală să ne… distrăm! Iar cei care îmi sunteţi deja vecini, fiţi mai darnici 🙂

Oare de ce am senzaţia că postul asta a izvorât dintr-o nevoie ascunsă de a mă justifica?

nerozia căpeteniilor

Nu că m-aş da rotundă, dar, har Domnului, ceva gazetărie ştiu. Măcar puţină, de dragul mamei care a spart banii ca să mă ţină prin şcoli înalte.

Dintotdeauna am admis că pentru a fi om e presă nu e nevoie să-ţi toceşti coatele pe băncile facultăţilor. Ajunge să ai pix şi să fi pus mâna pe un „manual” scris de unii ceva mai deştepţi şi ceva mai cu experienţă. Doar aşa, să ai habar la ce întrebări trebuie să răspundă o ştire şi care ar fi greşelile majore obligatoriu de evitat.

Dacă prin natura ei, presa centrală a reuşit să cearnă grâul de neghină, nu acelaşi lucru se poate spune despre cea locală. Multe dintre exponentele ei se află în continuare la început de drum, în ciuda vechimii pe piaţă. Traseul de până acum făcut prin presa locală m-a convins de un lucru: jurnalistica nu e, totuşi, pentru oricine.

Zilele acestea, un „şef” de ziar cu, zice-se, un CV impresionant în presă, oferea lecţii de profil unui gazetar cu reale talente în meserie şi care, fără nici un efort, l-ar băga în buzunar pe boss-ul cauză. „Afli subiectul bombă, mimezi că îl verifici şi îl bagi în ziar”, îi spunea prea plin de el şi prea gol de elementare noţiuni gazetăreşti subalternului.

Ce să verifici din două surse ca să nu te faci de cacao şi să păcăleşti cititorul? Mulţimea să pună botul, iar ziarul să se vândă. În rest, potopul!

Un premiu de la mine pentru inventatorul zicalei: „Peştele de la cap se-mpute”!

My road to Oscar 2010

Mi-am propus ca până în 7 martie, adică până la cea de-a 82-a ediţie a Premiilor Oscar, să văd măcar producţiile nominalizate la categoria „Cel mai bun film” – asta dacă nu cumva reuşesc să văd şi filmele de la alte categorii.

Până acum, sunt în grafic, graţie ODC 😀

Din cele 10 filme cu şanse de Oscar, am văzut opt. Aparent, să-mi fac norma de 10 nu e mare lucru, în condiţiile în care mai am la dispoziţie o lună. Din păcate, ODC-ul îmi e potrivnic şi nu găsesc nicicum „A serious man”. Celălalt – „District 9” – este share-uit la greu şi va fi „devorat” în curând.

Până una, alta, vă recomand „The Book of Eli”, nu neapărat pentru subiectul filmului, ci pentru misteriosul Denzel Washington, care m-a impresionat şi de această dată.

Deloc de neglijat, una dintre melodiile din film: Al Green – How can you mend a broken heart. Super piesă! Cei cu sensibilităţi, ţineţi departe lama în timpul audiţiei 🙂

lacrimi

Plâng pentru Tine. Îmi pare rău că zâmbetul ţi-a fost mereu amar, că tot ce ai simţit a fost durere. Mă doare ştiind că sufletul îţi sângerează. Că viaţa ta a fost un chin după altul.

Se zice că Dumnezeu nu-ţi dă mai mult decât poţi duce. Să fie oare chiar aşa? Dacă e, mă închin în faţa ta, că prea multe şi de prea mult timp porţi în desagă!

Ştiu că nu vei citi asta. Poate tocmai de aceea am curajul să-ţi spun că TE IUBESC!

`Mne feri!

Mare, Doamne, ţi-e grădina! Liga Scriitorilor din România, o adunatură de vreo 300 de oameni plictisiţi, i-a inaintat Patriarhului Daniel o scrisoare deschisă prin care îi propune acestuia… canonizarea lui Eminescu.

Te doare mintea ce pot debita unii! Iar motivele invocate de Liga no-name m-au lăsat cu gura cascată:

  1. se trage dintr-o familie ortodoxă
  2. a urmat şcoala primară ortodoxă
  3. scrisul său are trimiteri biblice (citez: „Făt Frumos din lacrimă este gândit ca o prefigurare a lui Iisus, scris ca o pagină de Scriptură”)
  4. a scris multe poezii cu tema religioasa

Ăăăă…. so what? Şi cum naiba v-au trecut prin cap asemenea idioţenii? Vedea-le-aş pe toate babele din biserică închinându-se la Sfântul Mihai Eminescu şi rugându-l să pună o vorbă bună pentru ele la Cel de Sus… Doamne apără şi păzeşte!

P.S.: Ăia de la Liga lu` Mitică nu se gândesc să ia exemplu şi să-l propună pe Gigi pentru canonizare? Ce? El nu e credincios? El nu ajută oamenii? Nu ridică biserici?

Precizare: Nenea ăla de-şi zice „preşedintele Ligi Scriitorilor din România” (Al.Florin Ţene) facă bine să pună mâna pe o carte de gramatică până se decide Patriarhul dacă să-l facă sau nu sfânt pe Luceafăr.