Ştefania păpădia

Să va zic, dară, despre cum a venit pe lume Ştefania mea. Speram o nasc normal. Doctorul avea, pare-se, alte planuri, mai ales pentru că urma să intre în concediu. Aşa că, la ultimul control – care s-a nimerit tocmai cu o zi înainte ca puiul să vină pe lume – medicul mi-a adus la cunoştinţă că mai lucrează doar „mâine”, aşa că ori merg la spital să-mi declanşeze naşterea ori nasc când mi-a veni vremea cu ce doctor se nimereşte prin zonă. Adică după ce i-am decartat cu grămada, să nasc cu cine-a da Domnul să fie la muncă… Evident că nu era o variantă care să-mi convină. Nu că provocatul ar fi sunat mai bine.

Pusă în situaţia de a alege, am mers pe varianta 1, deşi mi se părea prea scurt timpul pentru a mă obişnui cu ideea că „mâine” va fi cu certitudine ziua ce-a mare. Deşi mă deplasam asemeni unei morse şi eram sătulă până peste cap de starea de graviditate, gândul că „mâine” merg la spital mă speria. De-atâta stres, noaptea s-au declanşat contracţiile

A doua zi, la prima oră, la spital. Mi-au pus o perfuzie, ca să grăbească tot procesul, însă după 2 ore de chin, medicul a concluzionat că tot la cuţit ajung. Mai ales în condiţiile în care copilul din mine era destul de mare (3,850 kg). Mi-e greu să cred că aş fi suportat dureri şi mai puternice decât alea din cele 2 ore, aşa că mă bucur că am făcut cezariană. Am, totuşi, un regret: că am forţat-o pe Ştefania să vină pe lume într-un moment în care ea se simţea bine în burtica mea.

Sper că totul a fost într-un ceas bun şi că Ştefania păpădia – cum o alintă tati al ei – ne va face mândri că-i suntem părinţi!

Mulţumesc, 2010!

Mi-am luat rămas bun de la 2010, cu satisfacţia că am trăit un an plin şi frumos. În doar 12 luni (dacă fac socoteala corectă, sunt mai puţine), am făcut nunta, m-am mutat la mine acasă şi – cel mai important – am devenit mămică. Minunăţia – Ştefania – a venit pe lume în 10 decembrie, cu sau fără voia ei (despre asta, într-un alt post, sper cât de curând), aşa că în ultima zi din an am sărbătorit şi cele 3 săptămâni de viaţă ale fetiţei mele.

Noua mea condiţie – cea de mamă – mi-a transformat radical stilul de viaţă. Nu mai ştiu ce e ăla somn curat ori noapte liniştită. Nici ziua nu e mai light. Şi, cu toate acestea, este extraordinar. Sunt mai fericită decât oricând. Am un soţ minunat şi o superboşenie de copil. Aşa că, mulţumesc, 2010! Iar tu, 2011, sper că nu te laşi mai prejos! 🙂