Umilinta

Citeam aseara pe Blogul Amei ce inseamna sa aduci pe lume un copil intr-o maternitate privata. Mi-am amintit nu doar de discutia recenta avuta cu o prietena, ce a nascut intr-o clinica de stat din Italia, ci si de… experienta mea mai mult decat umilitoare in cele 4 zile de decembrie 2010 petrecute in spitalul din Zalau. Atunci nu am prea bagat in seama mizeriile pe care trebuia sa le suport… doar ce nascusem si multe altele erau mai importante…

Realizez, acum, la aproape 1o luni de la eveniment, ca personalul de acolo nu a dat doi bani nici pe mine, nici pe bebele meu. Am nascut prin cezariana, pentru ca nenea doctoru’ se grabea sa intre in concediu si un travaliu lung i-ar fi putut strica planurile. Doar ca trebuia sa aiba si el acoperire, asa ca m-a lasat 2 ore in travaliu, dupa ce m-a supus la cea mai mare durere pe care am suportat-o in viata mea, cand mi-a rupt membranele. Nimeni nu s-a sinchisit sa-mi spuna la ce voi fi supusa… atat ca moasa se rastea la mine sa indur durerea si sa nu ma mai foiesc pe masa… „Doamna, daca acum nu mai poti, ce faci cand iese copilul”, ma intrebau cand moasa, cand ginecologul.( Acelasi ginecolog caruia i-am platit sume deloc de neglijat la controalele lunare ori chiar bilunare). Apoi m-au pus sa ma plimb prin zona cu un petec de cearsaf intre picioare, cu mentiunea ca pot sa solicit mai incolo schimbarea lui.

Fiind la prima nastere, habar n-aveam ce se petrece… Stiu doar ca eram speriata si neputincioasa… Asa cum nu mai fusesem vreodata. Dupa vreo 2 ore de suferinta, doctorul imi spune ca dilatarea nu e suficienta (5 cm), ca pruncul e prea mare (3,850 kg) si ca se impune cezariana. „Preferati vreun anestezist ori il chem pe dr. X care e de garda?”, mi-a aruncat-o scurt ginecologul.

In fine, ajung pe masa de operatii, cu contractii la mai putin de un minut… La scurt timp, aud scancetul minunii mele. Nu mai conta nimic. Pruncul era bine. Stiam asta, desi nu mi-au aratat-o decat o secunda, cat sa-i vad umarul si un picior. Mi-au dat lacrimile… voiam sa o simt, sa o miros, sa-i spun ca o iubesc. Dar cui ii pasa de toate siropurile astea? Cui ii pasa cat de importante sunt momentele astea pentru mine?

Dupa ce-si termina medicul treaba, vin brancardierii… Ajungem la Terapie Intensiva si cand sa ma mute in pat cu ajutorul cearsafului pe care zaceam, carpa se rupe si mai-mai sa aterizez cat eram de mare si de amortita de la picioare in jos. Imi venea sa plang, sa urlu, sa-i stang de gat…

Am stat acolo pana in cealalta zi dimineata, adica vreo 18 ore. Abia asteptam sa-mi vad copilul. Dar pentru asta mai aveam de asteptat vreo 2 pungi de perfuzii… Cand in sfarsit am terminat si cu ele, ma duc s-o caut pe micuta mea… Nimeni nu s-a gandit ca e mai simplu sa-mi aduca pruncul in salon, decat sa ma lase pe mine, operata, sa traversez un hol interminabil pentru a-mi vedea copilul… De fapt, toata ziua mi-am petrecut-o batand, in pas de melc, drumul dintre salonul meu si al el. Fara ca vreuneia dintre asistente sa-i pese… Cafelele si barfele erau mai importante. A treia zi, mi-au adus copilul. L-au pus langa mine si duse au fost.

Habar n-aveam ce sa-i fac, cum sa o iau in brate… A dormit fata ce a dormit, dupa care s-a pus pe plans. Ma uitam panicata la ea, ma uitam intrebatoare la celelate doua colege de salon (ambele la prima nastere, deci la fel „de pricepute”). M-am gandit ca i-o fi foame… Si ce puteam eu face? Lapte nu parea sa am, plus ca n-aveam idee cum trebuie alaptat un copil. Asa ca, in acelasi ritm de melc, m-am intreptat spre salonul asistentelor. O auzeam pe Stefania cum urla din toti rarunchii si orice as fi facut nu puteam grabi pasul. Asistentele mi-au dat o seringa cu lapte praf si… foaie verde. Descurca-te, Andreea. Si m-au lasat sa ma descurc toata ziua 3 si jumatate din ziua 4, cand, mai mult decat scarbita, am cerut externarea. S-au bucurat ca au scapat de o grija. De fapt, de doua: o mama si un copil.

A! Sa nu uit! Cum medicul meu plecase in concediu, am ramas a nimanui. La vizite, eram singura din salon pe care nu o baga nimeni in seama. Iar cand am facut o eczema in palma (de la curatenia din spital, cu siguranta), unul dintre medicii care trecea pe-acolo, mi-a recomandat sa-i spun sotului sa cumpere ceva crema de la farmacie!

***

Incerc sa uit prin ce-am trecut. As reusi daca nu as sti ca se poate si altfel. E drept, nu la noi, si nu in sistemul public. Un sistem care nu numai ca ne toaca banii, dar si colcaie de personal plictisit. Oameni de piatra, satui de munca, dar cu pretentii cat carul cand vine vorba de salarii.

Anunțuri