Era anul trecut, pe vremea asta…

Adică, într-o zi de joi, doar că în 9, nu în 8 decembrie. Cu un mers apăsat de orc, lent ca al unui melc şi legănat ca al unei raţe, mă îndreptam spre cabinetul ginecologului, pentru un nou consult. Să mai vedem ce face bebele în burtică. Făcea bine. Atât de bine că nenea doctoru’ a decis să-l aducem pe lume puţin mai repede decât ar fi vrut bebele. (Nu mai insist pe subiect – citiţi postul anterior).

Am fost răvăşită toată ziua şi toată noaptea ce a urmat. Ştiam că nu pot fi gravidă o veşnicie, mai ales că mă cam săturasem de situaţie, că pruncul tre’ să iasă, dar conştientă că sunt atât de aproape de marele eveniment, mi se înmuiau genunchii. Mi-era teamă de naştere, de ce va urma după, că nu m-oi descurca… Dar a trecut, exact aşa cum susţin toate mămicile: repede. Şi m-am descurcat. Stabilisem ca mama să se mute la mine pentru o lună, să mă ajute cu bebele. N-a fost  nevoie. Ne-am descurcat doar noi doi, deşi în primele trei luni n-am ştiut ce e ăla somn. Eu care îmi făcusem un obicei din a dormi de-amiază, după ce veneam de la muncă, şi care nu se ridica din pat în week-end mai devreme de ora 11.00. Dar n-am murit!

Acum mă gândesc că sunt unul dintre cei mai fericiţi şi norocoşi oameni din lume. Am lângă mine tot ce mi-am dorit vreodată: un soţ fantastic şi un copil minunat!! Ştefania face peste doar două zile un an. Primul ei anişor! O iubesc de-mi dau lacrimile!

Anunțuri