Glasul oboselii

Nu doar o dată de când sunt mamă am simţit că-mi pierd minţile. Iar ziua asta – care e departe de a se fi încheiat – se înscrie şi ea în rândul zilelor de rahat.

Sunt un om irascibil. Din născare. Somnul e parte esenţială din viaţa mea. La fel şi momentele în care simt în disperare nevoia de a sta numai eu cu mine însămi. Dar s-a cam dus baba cu colacii de când a venit barza. La capitolul somn, s-a cam dus de prin luna a 7-a de sarcină!  Până când Ştefania a făcut 3 luni jumate, nopţile erau un chin pentru mine. Apoi, lucrurile s-au  reglat şi ne-am bucurat toţi 3 de nopţi liniştite. Lux, ce mai! Pe la 9 luni, i-a ieşit primul dinte. Iar nopţi cu scandal. Am ajuns cu numărătoare la 5. Cinci dinţi, adică. Până la 20 e o cale atât de lungă!!!

Mno, să zicem că înţeleg partea cu nopţi nedormite din cauza colicilor ori a erupţiilor dentare. Asta-i viaţa de părinte. Ce mă aduce în pragul nebuniei sunt nopţile de nesomn din cauza unor mârâieli de dragul mârâielilor. Aşa cum a fost noaptea trecută. Startul s-a dat la 1.50. Copila era terminată de oboseală, îşi dădea ochii peste cap când o repunem în poziţia de somn, cu nelipsita jucărioară în braţe, adormea în următoarea fracţiune de secundă (sau cel puţin aşa credeam eu), dar urla ca din gură de şarpe imediat ce ieşeam din camera ei. Specialiştii îi spun „anxietate de separare”. Eu i-aş spune tortură. Nu de alta, dar nu am soluţii. Unu’ la mână, pentru că Ştefania s-a învăţat să doarmă în pătuţul ei, iar dacă o punem cu noi, nu se mai odihneşte nimeni. Doi la mână, nu adoarme în braţe decât în cazuri de forţă majoră, iar atunci când vrei să o pui în pat, se trezeşte. Ar fi fost o variantă pe care ar fi preferat-o ea, dar pe care nu mi-o permit: să stau atârnată deasupra pătuţului ei până dimineaţă.

Soţul a ales prima variantă, care s-a dovedit a fi, cum mă aşteptam, un chin. Şi cum fata nu s-a odihnit azi-noapte, nu a reuşit să o facă nici peste zi, la primul somn, ce a durat abia o jumate de oră (faţă de minim o oră cum ii este în obicei). Şi dăi cu mărăială. Nu tu chef de joacă, nu tu chef de somn, deşi era istovită. Să adoarmă ceva mai târziu i-a luat vreo 30 minute de urlete.

Cât despre mine – nu că aş conta în ecuaţie – cafeaua nu m-a ajutat. Sunt un şirag de nervi, frustrări, oboseală, saturaţie, toate învăluite de cel mai mare DRAG din lume. „E şi ea mică”, îmi răsună în minte, de fiecare dată când sunt pe punctul de a exploda, vorbele mamei mele.

Citesc pe forumuri de mămici că se poate şi mai rău de atât. Mi-aş putea asuma un astfel de risc chemând încă o dată barza?

La gura… centralei

De ştiam ce uşor vine barza, poate o programam. Dar nici prin cap nu mi-a trecut că nu voi fi nevoită să exersez prea mult, aşa că acum mă straduiesc să ne adaptăm situaţiei. Aşa se face că pentru Ştefania, decembrie va fi cu adevărat o lună a cadourilor (moş nicolae, ziua ei, moş crăciun, onomastica), iar în celelalte 11 luni din an… ciuciu. O mai salvează martie, să zicem, şi – mai încolo – sfântul valentin.

Cu ocazia primei aniversări (mai exact cu o zi înainte să împlinească un an), copilul s-a decis să umble singur. Acum patrulează prin toată casa (NON-STOP), inspectează TOATE dulapurile, scotoceşte, reorganizează, redecorează. Nu o acuz, că doar şi eu mă plictisesc în casă. De se năştea fata vara ori primăvara, ce mişto era! Ne mutam afară cu căţel şi purcel şi avea pruncul spaţiu berechet să-şi exerseze defilarea. Aşa… stăm ca doi ursuleţi în bârlog, privim pe geam cum ninge de rupe şi, din când în când, ieşim la o plimbărică pe fast forward, cât să tragem o gură de aer curat şi să ni se-nroşească nasul.

Am o consolare, totuşi. Una zdravănă: de venea barza vara ori primăvara, ar fi adus alt copil. Şi io-s înnebunită după ăsta!

 

UPDATE: O prietenă, şi ea mămică de copil… decembrist, pune degetul pe „rană” şi îmi aminteşte că nu ne putem sărbătorii prichindeii la iarbă verde. Lasă, Ioana, că putem găsi pretexte. 1 Iunie e unul 🙂

Eu piş, tu pişi… ei/ele pişă

Dumnezeu m-a ferit să am tangenţe prea multe cu spitalul. În puţinele dăţi când i-am trecut pragul, am fost în vizită la rude ori prieteni. O dată am ajuns la urgenţă cu o durere a cărei sursă nu a identificat-o medicul şi care a trecut de la sine, iar alta dată, am adus un copil pe lume.

Azi, din păcate, am fost nevoiţi să mergem din nou, de data asta, pentru copil. Asta după ce tusea şi febra nu au trecut cu nurofen si sirop homeopat, dar nici cu tratamentul prescris de medicul de familie. Norocul nostru a fost că avem o mică… relaţie, aşa că, am fost trataţi civilizat. În urgenţă, doar.

Ajunşi la Pediatrie, unde copilului urma să-i fie administrate nişte medicamente prin branulă şi să facă aerosoli, lucrurile s-au schimbat. Am stat pe hol vreo jumate de oră, cu un copil flamând şi epuizat, ascultând urletele disperate ale unui bebe de 5 luni, pe care asistentele îl chinuiau să-i pună branula. În cele din urmă, o asistentă (din cele cinci care stăteau la bârfă) şi-a amintit de noi şi i-a administrat Ştefaniei tratamentul acolo, în hol. Pruncul începe, evident, să mărăie şi, ulterior, să opună rezistenţă, aşa că femeia (mă întreb dacă e mamă) se răsteşte la pitica mea. Nu zic nimic. Ne mutăm doi metri mai încolo, tot pe hol, dar „la o masă mai aproape de priză” – zice asistenta – pentru aerosoli. Eu una nu am mai făcut de-ăştia vreodată, aşa că habar n-aveam ce şi cum. „Când terminaţi, îmi aduceţi aparatul”, zice sictirită individa şi pleacă.

Ăăăă… de unde ştiu eu când am terminat? Stăm, ne chinuim să ţinem copilul, copilul plânge, se zbate, apoi urlă disperat. Când naiba se termină procedura? Îmi trimit soţul să întrebe. Se întoarce la fel de habarnist. În cele din urmă decid că ajunge. Apare şi pupăza de asistentă: „Dacă ţineaţi chestia asta drept şi nu înclinat era mai bine!” N-am zis, din nou, nimic.

Alte două asistente, care terminaseră între timp cu torturarea bebeluşului, îmi întind o cutiuţă de plastic şi o pungă. Să aduc probe de urină. Ştefania înhaţă cutiuţa şi, cum era de aşteptat, se-apucă de moflăit. „Vai, zice una, dar nu lăsaţi copilul să o bage în gură că a mai fost folosită!” Dumnezeule mare!!

Am văzut negru în faţa ochilor şi cu riscul că vom fi tratate nasol când vom reveni la tratament, mi-am dat drumul la gură. N-am făcut scandal (cei ce mă ştiu îmi cunosc „talentul”), că îmi doream în disperare să plecăm de-acolo. Dar încă spumeg. Diseară ne întoarcem. Sper să nu mă mai calce careva pe coadă, că-mi las frâiele acasă.