O minune de copil

Mi-e drag copilul ăsta al meu de mor! Deşi e mega-energic, deşi mă înnebuneşte că n-are stare, deşi împrăştie tot ce-i iese în cale, deşi nu doarme ca alţii până la 9 dimineaţa, deşi nu stă şi nu a stat niciodată cuminte în carucior, când ieşim la plimbare, deşi…, deşi…

N-are decât un an şi 3 luni, dar face parada modei: îşi pune câte o căciula pe cap, iar apoi vine să-mi arate cât de bine-i şade. „Ce fetiţă frumoasă are mama”, îi spun admirativ. Îmi aruncă un zâmbet sfios şi merge în camera ei să-şi schimbe căciula.

Recunoaşte toate animalele domestice dintr-o cărţulie, mai pe toate cele sălbatice dintr-o alta. Ştie cum fac indienii, cum face elefantul, măgăruşul, văcuţa, lupul. Aşa, mai pe limba ei. Ştia cum face gâsca, până acum ceva vreme, când de-atâta drag şi dor de ta-su, gâsca Ştefaniei a început să facă „ta-ta”.

Când vede manuşa de bucătărie, şi-o pune pe mână şi se întinde spre uşa cuptorului. Aşa cum a văzut la mă-sa. De găseşte o scamă pe covor ori vreo fărâmă de ceva pe gresia din bucătărie, o ia în mână, zice „câh” şi o aruncă în coşul de gunoi. Le face din senin „pa” vanzătoarelor din magazin ori oamenilor de pe stradă. Hrăneşte păpuşile, apoi le plimba cu căruciorul. Mă ajută să pun hainele în maşina de spălat, dar şi să le întind.

Mărunţişurile astea îmi par nişte minunăţii. Şi sorb cu o plăcere momentele astea, de nu mă mai satur!

Iar azi, 8 martie a însemnat mai mult decât oricând. Atât de dulce, atât de suav, atât de frumos a sunat „ma-ma”! (N.B. primul „ma-ma” s-a auzit în seara lui 4 martie) Pfff, cât de drag îmi e copilul ăsta!