Cloşca – hăis, puiul – cea

Cum ar zice Mişu, azi mi-am înţărcat pruncul. În sensul că asta e prima noapte din viaţa mea de părinte când nu dorm sub acelaşi acoperiş cu pitica mea. Şi e prima noapte din viaţa Ştefaniei când nu o are pe mami la câţiva paşi distanţă. Am un stres de mama focului şi mă simt de parcă aş fi abandonat-o.

Ştiu că e în siguranţă la bunicii din partea soţului, sunt convinsă că vor avea grijă să-i fie somnul uşor, dar asta tot nu mă linişteşte. Ca să-mi sară în ajutor, consortul m-a scos la un suc… Mi-a prins tare bine, atâta doar că am plâns ca un prunc pe drumul dintre casa bunicilor şi crâşmă. Dacă se trezeşte peste noapte şi mă strigă, iar eu nu-s nicăieri? Dacă o apucă plânsul ca azi-noapte şi nu adoarme decât după ce o iau în braţe? Dacă se sperie că am părăsit-o?

Or fi griji idioate pentru unii, dar pe mine mă chinuie. N-oi fi eu mama ideală, dar sunt convinsă că fetei mele nu-i e nicăieri mai bine decât lângă mine.

La recomandările unora (Oli, tu eşti de vină!), am decis că ar fi cazul să lăsăm copilul peste noapte, din când în când, şi la bunici, mai ales pentru că azi-mâine, mergem în concediu şi nu vrem să avem surpriza că micuţa nu vrea să doarmă altundeva decât în camera ei. Am pregătit intens momentul, am pus şi căţel şi purcel în maşină, şi… via Bunu şi Buna.

Am făcut instructajul bunicii, am schimbat şi-apoi hrănit copila, şi… surpriză! În foarte scurt timp, Ştefania a adormit. Două ore mai târziu, Buna raporta că totul este sub control, că pişpirica mea doarme buştean. De-ar fi aşa până dimineaţă!

Oricum, trebuie să recunosc că îmi este tare dor să dorm toată noaptea, fără întrerupere şi să mă trezesc pe la 10.

Somn uşor, draga mamei!