Toane, lacrimi şi muuulţi de „NU”

Deşi mă mai văicăream uneori că Ş. nu este cel mai cuminte copil din lume, în sufletul meu ştiam că nu e aşa. Faţă de alţi prichindei de vârsta ei, fetiţa mea era pita lui Dumnezo’. Şi că să-mi fie învaţătură de minte, să nu-mi mai critic pruncul, de câteva zile, lucrurile au luat o turnură ciudată.

Am observat primele semne, în concediu. În zilele petrecute pe litoral, a avut un comportament impecabil: s-a bucurat din plin de fiecare minut al zilei, a făcut senzaţie printre vecinii de pe plajă, s-a adaptat perfect noului mediu, a fost de acord să adoarmă seara în cărucior pentru ca mami şi tati să se poată plimba în voie… Ce mai?! O minunaţie de copil.

Ne-am continuat traseul pe la neamurile mele. Trei zile într-un loc, patru, într-altul. Şi colo, şi colo, Ş. a fost vedeta. A fost mereu înconjurată de atenţie (foooooooooooooooooarte multă atenţie), rudele se înghesuiau să-i facă hatârul, iar mami ajunsese să se lupte cu morile de vânt, pentru că nu o mai băga nimeni în seamă. Cum îndrăzneam să o corectez (în contexte de genul: „Dacă tragi câinele de coadă, s-ar putea să te muşte”, „Nu pupa câinele pe bot că e murdar”, „Mai întâi mâncăm supica şi apoi covrigi şi pişcoturi”), mica prinţesă începea să mârâie. În nici 5 secunde, se găsea o rudă care să o salveze de pisălogeala mamei.

Ei, bine, am ajuns acasă. Departe de răsfăţul rudelor, pitica şi-a dat seama că mami nu-i permite să facă tot ce vrea, că trebuie să respectăm niscaiva reguli şi nu i-a convenit deloc. Aşa se face că astăzi, la o zi după ce ne-am întors, s-a pornit isteria. Cauzele – prostii, pentru mine, drame, pentru fii-mea. Când i-am spus că nu ne jucăm cu jucăriile de nisip pe covor, pentru că sunt murdare, s-a întins pe jos urlând. Era toată lacrimi, de parcă se sfârşea lumea. În încercarea de a o linişte, i-am zis că le vom spăla, şi apoi are voie cu ele. N-a fost bine. Aşa că, dă-i cu ţipatul şi cu lacrimile. Tragedia a luat sfârşit după ce soţiorul a curăţat formele de nisip şi găletuşa. Pruncul le-a întins pe covor, după care le-a întors spatele şi nici că le-a mai băgat în seamă.

Toată ziua a fost împânzită cu episoade relativ asemănătoare, peste care a tronat un „NUUU” jeluit şi înlăcrimat, rostit la fiecare propunere de-a mea ce nu-i era pe plac prinţesei.

Unii m-au liniştit că e doar o fază… Sper că aşa va fi, nu de alta dar peste puţin timp Ş. va începe creşa, iar mami, munca…

A început numărătoarea inversă

Parcă ieri intram în concediul prenatal. Parcă ieri ieşeam din spital cu buburuza în landou… Şi uite că mai am la dispoziţie doar o lună să stau  cu pişpirica mea. Luna viitoare, mă întorc la muncă.

Pe cât de nerăbdătoare eram acum o vreme, în special în zilele acelea când simţeam că o iau razna, că job-ul ăsta de mămică mă epuizează, pe atât de panicată sunt acum. Şi asta pentru că Ştefania va merge la creşă. Dacă nu se va adapta? Cum îi voi putea întoarce spatele când îi vor curge şiroaie pe obraji şi mă va striga în disperare? Am un copil relativ cuminte, care nu plânge decât cu motive bine întemeiate, aşa că să o abandonez când e înlăcrimată va fi, cu adevarat, o probă de foc. Ştiu că toţi plâng când ajung la etapa creşă/grădiniţă, dar acum e vorba de fii-mea!!!