„Pii, mami, pii!”

Ştiam eu că am un super-copil, dar modul în care s-a comportat astăzi, în prima zi de creşă, a depăşit orice aşteptare.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 6 şi ceva, cu plânsul aferent ultimelor câteva săptămâni. A mai aţipit puţin de tot, după ce m-am mutat cu ea în pat. După ce ne-am ridicat cu căţel şi cu purcel din pat, am început ultimele pregătiri. Ştefania nu înţelegea ce-i cu agitaţia asta, de ce plecăm şi noi deodată cu tati de-acasă. I-am reamintit că mergem la copii, să ne jucăm cu ei, să păpăm şi să dormim cu ei. Nu a comentat. Abia când am ajuns pe aleea cu creşa a început să se agite în scaunelul maşinii: „Piii, mami, piii” (a se citi „copii”). Am dat-o jos din maşină şi n-am apucat să-i luăm ghiozdănelul că pitica şi trecuse de cealaltă parte a porţii. „Piii, mami, pii!!”

Ta-su a luat-o în braţe până la etaj, timp în care prichindelul nu-şi putea şterge rânjetul de pe chip. Am schimbat-o cu greu de rochiţă, pentru că tot ce voia era să ajungă la prunci. „Pii, mami, pii” şi mă trăgea de mână să o duc în sala de clasă. Moment în care bona a intervenit, a luat-o de mână şi… duse au fost. Nici o privire în urmă, nici un „Pa”, nici o bezea. Nimic. Am rămas cu soţiorul ca doi popândăi pe hol, privind cu disperare cum ne abandonează odrasla.

Are sens să mai spun cum am stat eu azi la muncă? Ori unde mi-a stat capul?

Am telefonat după câteva ore să întreb ce şi cum. Surpriză: fii-mea mânca singură o bucată de măr – lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată, refuzând mereu cu înverşunare să ţină hrană umedă în mână. Cică plânsese puţin la micul dejun, dar că nu trebuie să mă îngrijorez. Am revenit cu un telefon după alte câteva ore, când mi-am zis că ar fi trebuit să se trezească din somnul de la prânz. Mâncase numai ciorbica, a refuzat plângând felul 2, dar… încă o surpriză: a dormit în pătuţ, fără să comenteze, o oră şi jumătate (ea care nu mai vrea decât în patul mare şi urlă ca din gură de şarpe de o pun în pătuţ).

Când ne-am dus după ea, am găsit-o cocoţată în vârful toboganului. Se distra de minune. Şi, supriză iar: s-a agăţat de gâtul bonei şi a refuzat să vină acasă. După negocieri şi explicaţii, cum că mâine venim iar la copii, s-a desprins de gâtul bonei şi am plecat spre casă. Pitica – toată un zâmbet, mami şi tati – complet derutaţi.

Mă încântă la maxim situaţia, dar parcă n-aş sări încă într-un picior de bucurie.

Anunțuri

Pregătiri de creşă

Ziua de mâine reprezintă pentru micuţa mea o noua etapă a vieţii. De mâine, Ş. începe creşa 🙂 Ghiozdănelul e pregătit, consumabilele, şi ele, iar copila… să zicem că şi ea.

I-am explicat că mâine mergem la copiii pe care i-am vizitat de două ori până acum, că o să se joace cu ei toată ziua, că o să facă nani cu ei şi că o sa pape la un loc cu ei. Am întrebat-o dacă vrea să stea cu copiii şi mi-a răspuns în stilu-i caracteristic, uşor mormăit: „Da!” Evident că nu mă pot lua după ea. Evident că sunt şanse fantastic de mari să se lase cu lacrimi şi urlete. Poate nu din prima zi, poate nu din a doua, dar în a treia, sunt convinsă că pişpirica se va comporta de parcă vine sfârşitul lumii.

Avantajul meu, în toată treaba asta nouă, este că nu voi fi acolo nici dimineaţa, când pruncul va fi plasat la cresă, nici după-masa, la întoarcerea acasă. Soţul, şi mai rar, bunicii, vor trebui să se descurce cu gestionarea situaţiilor de criză.

Sper că nu vor fi prea multe şi că mega-sociabilul meu copil, cel care dă mâna străinilor pe stradă, acceptă să fie luată în braţe de diverşi pe care nu-i cunoaşte (ambele faze s-au petrecut când plângea că mami şi tati nu o cară în braţe), cel care îmbrăţişează toţi pruncii, care îşi împarte jucăriile puştilor, chiar dacă asta înseamnă că ea nu mai are cu ce se juca, se va acomoda repede cu creşa şi cu toate schimbările pe care le implică.

Fata mea, mămoasa

O toxiinfecţie alimentară m-a trimis în spital pentru două zile. Nu ştiu dacă schimbările ce s-au produs ulterior au legătură sau nu cu treaba asta (naşa Oli zice că da), cert este că de atunci fata mea refuză să mai doarmă în pătuţ, vrea numai în patul mare din camera ei şi, obligatoriu, cu cineva lângă ea. Iar asta se întâmplă de mai bine de o săptămână, indiferent că vorbim de somnul de noapte ori de cel de la prânz.

Şi asta nu e tot. Seara, după ce o adorm, mă întorc în camera mea, însă numai pentru câteva ore, pentru că pitica se trezeşte strigându-mă. Cam de două ori, în fiecare noapte, pentru ca a treia oară să facă schimb de paturi cu tati.

Ştefania nu a fost niciodată un copil afectuos. Când era mai mică nu voia să-mi adoarmă în braţe, ci doar singurică, în pătuţ. Şi nici nu a stat la pupat. De când cu săptămâna asta ciudată, se opreşte din joacă şi vine după mine în bucătărie ca să mă îmbrăţişeze, când ne punem la nani mă acoperă de pupicuri, când ieşim la plimbare, se cere în braţe, unde, odată ajunsă, mă strânge şi mă pupă, mă ia de mână să ne plimbăm – ea care nu mă lăsa să o ţin de mână nici când învăţa să umble. De nu o lăsăm să facă te miri ce prostie îi trece prin cap (de exemplu, să stea în funduleţul gol pe gresia din balcon, să-şi scoată hainele din dulap, iar apoi să le înşire pe covor – de „n” ori într-o zi, şi câte şi mai câte), după ce se-apucă de plâns, îşi întinde braţele şi-mi zice cu cel mai disperat glas din lume: „mami, maţe!! maaaaţee!!” (a se citi: „mami, ia-mă în braţe!”). Şi cum se cuibăreşte ea în braţele mele, şi cum mă mai strânge!

Ador această nouă latură a pruncului meu, doar că mă îngrijorează în condiţiile în care de luni într-o săptămână, micuţa va începe creşa. Ce-a face atunci mămoasa mea?

Şi, să nu uit de un aspect fantastic: am scăpat de bibi (a.k.a suzetă). A fost extraordinar de uşoară despărţirea, de mă tot întreb de ce nu am încercat mai devreme. O fi având şi asta o legătură cu lipiciozitatea pişpiricii mele, că bibi a dispărut tocmai în ziua în care m-am întors din spital. Am zis să fac o încercare, iar dacă nu-mi iese, nici un bai. Aşa că i-am zis Ştefaniei că buni i-a dus-o Corei (cockerul meu, aflat în grija părinţilor). Surprinzător, pitica nu s-a supărat. Ca să verific dacă a priceput, am întrebat-o unde-i bibi. „Cuca. Dus. Buni.” Şi atât. Ea care îşi striga noaptea suzeta de-i cădea din pătuţ, n-a mai amintit de subiect de-atunci. O mai întreb din când în când de suzetă şi de fiecare dată îmi spune acelaşi lucru. Doar că între timp, „Cuca” a devenit „Coa”.