Fata mea, mămoasa


O toxiinfecţie alimentară m-a trimis în spital pentru două zile. Nu ştiu dacă schimbările ce s-au produs ulterior au legătură sau nu cu treaba asta (naşa Oli zice că da), cert este că de atunci fata mea refuză să mai doarmă în pătuţ, vrea numai în patul mare din camera ei şi, obligatoriu, cu cineva lângă ea. Iar asta se întâmplă de mai bine de o săptămână, indiferent că vorbim de somnul de noapte ori de cel de la prânz.

Şi asta nu e tot. Seara, după ce o adorm, mă întorc în camera mea, însă numai pentru câteva ore, pentru că pitica se trezeşte strigându-mă. Cam de două ori, în fiecare noapte, pentru ca a treia oară să facă schimb de paturi cu tati.

Ştefania nu a fost niciodată un copil afectuos. Când era mai mică nu voia să-mi adoarmă în braţe, ci doar singurică, în pătuţ. Şi nici nu a stat la pupat. De când cu săptămâna asta ciudată, se opreşte din joacă şi vine după mine în bucătărie ca să mă îmbrăţişeze, când ne punem la nani mă acoperă de pupicuri, când ieşim la plimbare, se cere în braţe, unde, odată ajunsă, mă strânge şi mă pupă, mă ia de mână să ne plimbăm – ea care nu mă lăsa să o ţin de mână nici când învăţa să umble. De nu o lăsăm să facă te miri ce prostie îi trece prin cap (de exemplu, să stea în funduleţul gol pe gresia din balcon, să-şi scoată hainele din dulap, iar apoi să le înşire pe covor – de „n” ori într-o zi, şi câte şi mai câte), după ce se-apucă de plâns, îşi întinde braţele şi-mi zice cu cel mai disperat glas din lume: „mami, maţe!! maaaaţee!!” (a se citi: „mami, ia-mă în braţe!”). Şi cum se cuibăreşte ea în braţele mele, şi cum mă mai strânge!

Ador această nouă latură a pruncului meu, doar că mă îngrijorează în condiţiile în care de luni într-o săptămână, micuţa va începe creşa. Ce-a face atunci mămoasa mea?

Şi, să nu uit de un aspect fantastic: am scăpat de bibi (a.k.a suzetă). A fost extraordinar de uşoară despărţirea, de mă tot întreb de ce nu am încercat mai devreme. O fi având şi asta o legătură cu lipiciozitatea pişpiricii mele, că bibi a dispărut tocmai în ziua în care m-am întors din spital. Am zis să fac o încercare, iar dacă nu-mi iese, nici un bai. Aşa că i-am zis Ştefaniei că buni i-a dus-o Corei (cockerul meu, aflat în grija părinţilor). Surprinzător, pitica nu s-a supărat. Ca să verific dacă a priceput, am întrebat-o unde-i bibi. „Cuca. Dus. Buni.” Şi atât. Ea care îşi striga noaptea suzeta de-i cădea din pătuţ, n-a mai amintit de subiect de-atunci. O mai întreb din când în când de suzetă şi de fiecare dată îmi spune acelaşi lucru. Doar că între timp, „Cuca” a devenit „Coa”.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s