„Pii, mami, pii!”


Ştiam eu că am un super-copil, dar modul în care s-a comportat astăzi, în prima zi de creşă, a depăşit orice aşteptare.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 6 şi ceva, cu plânsul aferent ultimelor câteva săptămâni. A mai aţipit puţin de tot, după ce m-am mutat cu ea în pat. După ce ne-am ridicat cu căţel şi cu purcel din pat, am început ultimele pregătiri. Ştefania nu înţelegea ce-i cu agitaţia asta, de ce plecăm şi noi deodată cu tati de-acasă. I-am reamintit că mergem la copii, să ne jucăm cu ei, să păpăm şi să dormim cu ei. Nu a comentat. Abia când am ajuns pe aleea cu creşa a început să se agite în scaunelul maşinii: „Piii, mami, piii” (a se citi „copii”). Am dat-o jos din maşină şi n-am apucat să-i luăm ghiozdănelul că pitica şi trecuse de cealaltă parte a porţii. „Piii, mami, pii!!”

Ta-su a luat-o în braţe până la etaj, timp în care prichindelul nu-şi putea şterge rânjetul de pe chip. Am schimbat-o cu greu de rochiţă, pentru că tot ce voia era să ajungă la prunci. „Pii, mami, pii” şi mă trăgea de mână să o duc în sala de clasă. Moment în care bona a intervenit, a luat-o de mână şi… duse au fost. Nici o privire în urmă, nici un „Pa”, nici o bezea. Nimic. Am rămas cu soţiorul ca doi popândăi pe hol, privind cu disperare cum ne abandonează odrasla.

Are sens să mai spun cum am stat eu azi la muncă? Ori unde mi-a stat capul?

Am telefonat după câteva ore să întreb ce şi cum. Surpriză: fii-mea mânca singură o bucată de măr – lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată, refuzând mereu cu înverşunare să ţină hrană umedă în mână. Cică plânsese puţin la micul dejun, dar că nu trebuie să mă îngrijorez. Am revenit cu un telefon după alte câteva ore, când mi-am zis că ar fi trebuit să se trezească din somnul de la prânz. Mâncase numai ciorbica, a refuzat plângând felul 2, dar… încă o surpriză: a dormit în pătuţ, fără să comenteze, o oră şi jumătate (ea care nu mai vrea decât în patul mare şi urlă ca din gură de şarpe de o pun în pătuţ).

Când ne-am dus după ea, am găsit-o cocoţată în vârful toboganului. Se distra de minune. Şi, supriză iar: s-a agăţat de gâtul bonei şi a refuzat să vină acasă. După negocieri şi explicaţii, cum că mâine venim iar la copii, s-a desprins de gâtul bonei şi am plecat spre casă. Pitica – toată un zâmbet, mami şi tati – complet derutaţi.

Mă încântă la maxim situaţia, dar parcă n-aş sări încă într-un picior de bucurie.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s