Jurnal de creşă (I)

După două săptămâni de creşă, am tras linie. Atâta doar că nu am avut vreme să scriu concluziile, că tare greu e să le fac pe toate pe care le faceam până acum plus să merg la muncă…

Aşadar:

  • După două săptămâni de creşă, mă laud cu un copil foarte cuminte, care s-a adaptat teribil de repede cu noii oameni din viaţa ei şi cu noul mediu în care îşi petrece o mare parte a zilei. Mă laud cu un copil pe care de-l întrebi dacă mai merge şi mâine la creşă îţi răspunde cu un DA hotărât, chiar dacă dimineaţa mai mârăie. Mă laud cu un copil care şi-a făcut prieteni noi şi pe care chiar îi ştie după nume (Maia, Uca – aka Luca, Atex – aka Alex, Dadid – aka David, Tudo – aka Tudor, Idi – aka Ildy, asistenta, Moni – una dintre bone).
  • Nu mă laud, însă, cu copilul care nu mai mănâncă aşa cum obişnuia. Mâncatul nu a fost niciodată o problemă pentru noi (şi asta se vede cu ochiul liber – 13 kile la  1 an şi 8 luni) şi mi-era milă de bietele mămici care-mi povesteau cum disperă lângă pruncii lor în încercarea de a-i face să deschidă gura. Mno… mi-a venit rândul! În prima săptămână, Ştefania nu a mâncat mai nimic. Puţină supă şi porcării de genul pâinii cu finetti (ce-o fi căutând asta în alimentaţia unui copil atât de mic??) În săptămâna a doua, cică şi-ar mai fi revenit, dar încă face figuri la multe dintre preparatele de la creşă.
  • Somnul e o altă problemă. De fapt, cea mai mare problemă. Ştefania nu dormea prea mult de-amiază nici când stăteam cu ea acasă. Cam o oră şi jumate. Foarte rar două. În schimb, la 20.30 era în pat. Ei, de când cu creşa, lucrurile s-au schimbat, pentru că nu doarme mai deloc. Zile de-a rândul s-a limitat la o jumate de oră, astfel că pe când ajungea acasă, frântă, evident, o apucau pandaliile. Si ca să calmez spiritele, trebuia să o culc încă o dată.
  • Ne-am pricopsit cu puţintel roşu în gât, cu niscaiva muci şi nişte dereglări digestive.

Aş zice că, deocamdată, stăm bine.