La final de an

Nu mi-a plăcut niciodată Revelionul. Iar cel de acum, cu atât mai puţin.

În fiecare an, fără excepţie, abia îmi puteam ţine ochii deschişi până la miezul nopţii, indiferent că eram la vreun chef ori acasă, în faţa televizorului. Şi abia aşteptam să treacă orele să mă pot cuibări sub plapumă. În 2010, mi-am doborât orice record, culcându-mă la 00.05. Dar atunci am avut o „scuză”: Revul venea la  trei săptămâni de la naşterea fiicei mele, a.k.a. trei săptămâni de nesomn. Anul trecut, pitica a avut febră toată noaptea. Pe finalul lui 2012, fata mea s-a îmbolnăvit din nou. Nu este, însă, vina ei că nu petrec până în zori. Pur şi simplu nu-mi place noaptea dintre ani. Şi nu pot să sar în sus de bucurie că a mai trecut un an, chiar dacă 2012 nu a fost un an fantastic.

La mulţi ani!

2 ani

Habar n-aveam ce să fac cu ea. Era mică-mică, n-avea instrucţiuni de utilizare, dormea intruna si din cand in cand se apuca de plans. Mi-era teamă şi să o iau în braţe, de teamă să nu o stric. Dar mi-o dorisem în disperare şi cele nouă luni parcă nu se mai terminau.

Şi uite că s-au făcut doi ani de atunci. Îmi amintesc cu nostalgie cât de stângace eram ca proaspătă mămică! Acum suntem şi prietene. Copilul ala neputincios a devenit o fetita cu personalitate, cuminte în ansamblu, simpatică din cale-afară, povestitoare (cu cine-o fi semănând?), isteaţă foc, drăgălaşă şi drăgăstoasă şi extraordinar de prietenoasă. Ca să nu mai spun că e sclipitor de frumoasă!

Şi e a mea. A noastră, de fapt! Suntem nişte părinţi binecuvântaţi cu un copil fantastic.

La multi ani, minune!!