Jurnal de cresa (II)

În timp ce altor prunci le zboară lacrimile şi mucii când părinţii îi lasă la creşă, a mea se simte acolo, ca acasă! Şi-i place atât de mult, că nu este zi în care să nu-i pomenească pe cei de la creşă: Luca, Ildy, Libia (Lidia), Lalisa (Larisa), Babi (Gabi), Laleş (Rareş), Dola (Dora), Moni, Anca, Maia… Sunt mai mult decât încântată de felul în care s-a adaptat! Ca să nu mai spun că a evoluat teribig graţie orelor pe care le petrece zi de zi în colectivitate!

Vorbeşte toată ziua, că am ajuns să mă întreb cu cine-o fi semănând (lol!). Zilele trecute am surprins-o când le „citea” o poveste animalelor aranjate într-un semicerc perfect în faţa ei… E curioasă foc: „mami, ata tzei?” şi are o memorie fantastică.

Doamnele de la creşă  mi-o laudă mereu, că e teribil de prietenoasă şi cuminte. Are o singură hibă: ronţăie una dintre marginile patului şi deşiră cu dinţii păturica. Treaba asta mă aduce în pragul disperării, nu de alta dar bonele trebuie să stea geană pe ea ca să nu se înece ori să se rănească. Şi fata mea nu vrea nicicum să renunţe la obiceiul asta. Cum ajungem la cresă: „Mami, pap patu”. Când ne întâlnim acasă şi o întreb cum a fost la creşă: „Pap patu, mami”. Şi de nu i-am explicat că-şi strică dinţii, că stică patul, că nu ne mai primeşte la creşă, că se supără Ildy (educatoarea) pe ea, că o cearta Ildy pe mami… degeaba! Eventual se linişteşte pentru o zi, după care o ia de la capăt…

Aşa că dacă vreo mămică are vreo idee strălucită care ne-ar putea ajuta… Eu sunt pe recepţie!

Anunțuri

Jurnal de creşă (I)

După două săptămâni de creşă, am tras linie. Atâta doar că nu am avut vreme să scriu concluziile, că tare greu e să le fac pe toate pe care le faceam până acum plus să merg la muncă…

Aşadar:

  • După două săptămâni de creşă, mă laud cu un copil foarte cuminte, care s-a adaptat teribil de repede cu noii oameni din viaţa ei şi cu noul mediu în care îşi petrece o mare parte a zilei. Mă laud cu un copil pe care de-l întrebi dacă mai merge şi mâine la creşă îţi răspunde cu un DA hotărât, chiar dacă dimineaţa mai mârăie. Mă laud cu un copil care şi-a făcut prieteni noi şi pe care chiar îi ştie după nume (Maia, Uca – aka Luca, Atex – aka Alex, Dadid – aka David, Tudo – aka Tudor, Idi – aka Ildy, asistenta, Moni – una dintre bone).
  • Nu mă laud, însă, cu copilul care nu mai mănâncă aşa cum obişnuia. Mâncatul nu a fost niciodată o problemă pentru noi (şi asta se vede cu ochiul liber – 13 kile la  1 an şi 8 luni) şi mi-era milă de bietele mămici care-mi povesteau cum disperă lângă pruncii lor în încercarea de a-i face să deschidă gura. Mno… mi-a venit rândul! În prima săptămână, Ştefania nu a mâncat mai nimic. Puţină supă şi porcării de genul pâinii cu finetti (ce-o fi căutând asta în alimentaţia unui copil atât de mic??) În săptămâna a doua, cică şi-ar mai fi revenit, dar încă face figuri la multe dintre preparatele de la creşă.
  • Somnul e o altă problemă. De fapt, cea mai mare problemă. Ştefania nu dormea prea mult de-amiază nici când stăteam cu ea acasă. Cam o oră şi jumate. Foarte rar două. În schimb, la 20.30 era în pat. Ei, de când cu creşa, lucrurile s-au schimbat, pentru că nu doarme mai deloc. Zile de-a rândul s-a limitat la o jumate de oră, astfel că pe când ajungea acasă, frântă, evident, o apucau pandaliile. Si ca să calmez spiritele, trebuia să o culc încă o dată.
  • Ne-am pricopsit cu puţintel roşu în gât, cu niscaiva muci şi nişte dereglări digestive.

Aş zice că, deocamdată, stăm bine.

„Pii, mami, pii!”

Ştiam eu că am un super-copil, dar modul în care s-a comportat astăzi, în prima zi de creşă, a depăşit orice aşteptare.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 6 şi ceva, cu plânsul aferent ultimelor câteva săptămâni. A mai aţipit puţin de tot, după ce m-am mutat cu ea în pat. După ce ne-am ridicat cu căţel şi cu purcel din pat, am început ultimele pregătiri. Ştefania nu înţelegea ce-i cu agitaţia asta, de ce plecăm şi noi deodată cu tati de-acasă. I-am reamintit că mergem la copii, să ne jucăm cu ei, să păpăm şi să dormim cu ei. Nu a comentat. Abia când am ajuns pe aleea cu creşa a început să se agite în scaunelul maşinii: „Piii, mami, piii” (a se citi „copii”). Am dat-o jos din maşină şi n-am apucat să-i luăm ghiozdănelul că pitica şi trecuse de cealaltă parte a porţii. „Piii, mami, pii!!”

Ta-su a luat-o în braţe până la etaj, timp în care prichindelul nu-şi putea şterge rânjetul de pe chip. Am schimbat-o cu greu de rochiţă, pentru că tot ce voia era să ajungă la prunci. „Pii, mami, pii” şi mă trăgea de mână să o duc în sala de clasă. Moment în care bona a intervenit, a luat-o de mână şi… duse au fost. Nici o privire în urmă, nici un „Pa”, nici o bezea. Nimic. Am rămas cu soţiorul ca doi popândăi pe hol, privind cu disperare cum ne abandonează odrasla.

Are sens să mai spun cum am stat eu azi la muncă? Ori unde mi-a stat capul?

Am telefonat după câteva ore să întreb ce şi cum. Surpriză: fii-mea mânca singură o bucată de măr – lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată, refuzând mereu cu înverşunare să ţină hrană umedă în mână. Cică plânsese puţin la micul dejun, dar că nu trebuie să mă îngrijorez. Am revenit cu un telefon după alte câteva ore, când mi-am zis că ar fi trebuit să se trezească din somnul de la prânz. Mâncase numai ciorbica, a refuzat plângând felul 2, dar… încă o surpriză: a dormit în pătuţ, fără să comenteze, o oră şi jumătate (ea care nu mai vrea decât în patul mare şi urlă ca din gură de şarpe de o pun în pătuţ).

Când ne-am dus după ea, am găsit-o cocoţată în vârful toboganului. Se distra de minune. Şi, supriză iar: s-a agăţat de gâtul bonei şi a refuzat să vină acasă. După negocieri şi explicaţii, cum că mâine venim iar la copii, s-a desprins de gâtul bonei şi am plecat spre casă. Pitica – toată un zâmbet, mami şi tati – complet derutaţi.

Mă încântă la maxim situaţia, dar parcă n-aş sări încă într-un picior de bucurie.

Pregătiri de creşă

Ziua de mâine reprezintă pentru micuţa mea o noua etapă a vieţii. De mâine, Ş. începe creşa 🙂 Ghiozdănelul e pregătit, consumabilele, şi ele, iar copila… să zicem că şi ea.

I-am explicat că mâine mergem la copiii pe care i-am vizitat de două ori până acum, că o să se joace cu ei toată ziua, că o să facă nani cu ei şi că o sa pape la un loc cu ei. Am întrebat-o dacă vrea să stea cu copiii şi mi-a răspuns în stilu-i caracteristic, uşor mormăit: „Da!” Evident că nu mă pot lua după ea. Evident că sunt şanse fantastic de mari să se lase cu lacrimi şi urlete. Poate nu din prima zi, poate nu din a doua, dar în a treia, sunt convinsă că pişpirica se va comporta de parcă vine sfârşitul lumii.

Avantajul meu, în toată treaba asta nouă, este că nu voi fi acolo nici dimineaţa, când pruncul va fi plasat la cresă, nici după-masa, la întoarcerea acasă. Soţul, şi mai rar, bunicii, vor trebui să se descurce cu gestionarea situaţiilor de criză.

Sper că nu vor fi prea multe şi că mega-sociabilul meu copil, cel care dă mâna străinilor pe stradă, acceptă să fie luată în braţe de diverşi pe care nu-i cunoaşte (ambele faze s-au petrecut când plângea că mami şi tati nu o cară în braţe), cel care îmbrăţişează toţi pruncii, care îşi împarte jucăriile puştilor, chiar dacă asta înseamnă că ea nu mai are cu ce se juca, se va acomoda repede cu creşa şi cu toate schimbările pe care le implică.

Fata mea, mămoasa

O toxiinfecţie alimentară m-a trimis în spital pentru două zile. Nu ştiu dacă schimbările ce s-au produs ulterior au legătură sau nu cu treaba asta (naşa Oli zice că da), cert este că de atunci fata mea refuză să mai doarmă în pătuţ, vrea numai în patul mare din camera ei şi, obligatoriu, cu cineva lângă ea. Iar asta se întâmplă de mai bine de o săptămână, indiferent că vorbim de somnul de noapte ori de cel de la prânz.

Şi asta nu e tot. Seara, după ce o adorm, mă întorc în camera mea, însă numai pentru câteva ore, pentru că pitica se trezeşte strigându-mă. Cam de două ori, în fiecare noapte, pentru ca a treia oară să facă schimb de paturi cu tati.

Ştefania nu a fost niciodată un copil afectuos. Când era mai mică nu voia să-mi adoarmă în braţe, ci doar singurică, în pătuţ. Şi nici nu a stat la pupat. De când cu săptămâna asta ciudată, se opreşte din joacă şi vine după mine în bucătărie ca să mă îmbrăţişeze, când ne punem la nani mă acoperă de pupicuri, când ieşim la plimbare, se cere în braţe, unde, odată ajunsă, mă strânge şi mă pupă, mă ia de mână să ne plimbăm – ea care nu mă lăsa să o ţin de mână nici când învăţa să umble. De nu o lăsăm să facă te miri ce prostie îi trece prin cap (de exemplu, să stea în funduleţul gol pe gresia din balcon, să-şi scoată hainele din dulap, iar apoi să le înşire pe covor – de „n” ori într-o zi, şi câte şi mai câte), după ce se-apucă de plâns, îşi întinde braţele şi-mi zice cu cel mai disperat glas din lume: „mami, maţe!! maaaaţee!!” (a se citi: „mami, ia-mă în braţe!”). Şi cum se cuibăreşte ea în braţele mele, şi cum mă mai strânge!

Ador această nouă latură a pruncului meu, doar că mă îngrijorează în condiţiile în care de luni într-o săptămână, micuţa va începe creşa. Ce-a face atunci mămoasa mea?

Şi, să nu uit de un aspect fantastic: am scăpat de bibi (a.k.a suzetă). A fost extraordinar de uşoară despărţirea, de mă tot întreb de ce nu am încercat mai devreme. O fi având şi asta o legătură cu lipiciozitatea pişpiricii mele, că bibi a dispărut tocmai în ziua în care m-am întors din spital. Am zis să fac o încercare, iar dacă nu-mi iese, nici un bai. Aşa că i-am zis Ştefaniei că buni i-a dus-o Corei (cockerul meu, aflat în grija părinţilor). Surprinzător, pitica nu s-a supărat. Ca să verific dacă a priceput, am întrebat-o unde-i bibi. „Cuca. Dus. Buni.” Şi atât. Ea care îşi striga noaptea suzeta de-i cădea din pătuţ, n-a mai amintit de subiect de-atunci. O mai întreb din când în când de suzetă şi de fiecare dată îmi spune acelaşi lucru. Doar că între timp, „Cuca” a devenit „Coa”.

Toane, lacrimi şi muuulţi de „NU”

Deşi mă mai văicăream uneori că Ş. nu este cel mai cuminte copil din lume, în sufletul meu ştiam că nu e aşa. Faţă de alţi prichindei de vârsta ei, fetiţa mea era pita lui Dumnezo’. Şi că să-mi fie învaţătură de minte, să nu-mi mai critic pruncul, de câteva zile, lucrurile au luat o turnură ciudată.

Am observat primele semne, în concediu. În zilele petrecute pe litoral, a avut un comportament impecabil: s-a bucurat din plin de fiecare minut al zilei, a făcut senzaţie printre vecinii de pe plajă, s-a adaptat perfect noului mediu, a fost de acord să adoarmă seara în cărucior pentru ca mami şi tati să se poată plimba în voie… Ce mai?! O minunaţie de copil.

Ne-am continuat traseul pe la neamurile mele. Trei zile într-un loc, patru, într-altul. Şi colo, şi colo, Ş. a fost vedeta. A fost mereu înconjurată de atenţie (foooooooooooooooooarte multă atenţie), rudele se înghesuiau să-i facă hatârul, iar mami ajunsese să se lupte cu morile de vânt, pentru că nu o mai băga nimeni în seamă. Cum îndrăzneam să o corectez (în contexte de genul: „Dacă tragi câinele de coadă, s-ar putea să te muşte”, „Nu pupa câinele pe bot că e murdar”, „Mai întâi mâncăm supica şi apoi covrigi şi pişcoturi”), mica prinţesă începea să mârâie. În nici 5 secunde, se găsea o rudă care să o salveze de pisălogeala mamei.

Ei, bine, am ajuns acasă. Departe de răsfăţul rudelor, pitica şi-a dat seama că mami nu-i permite să facă tot ce vrea, că trebuie să respectăm niscaiva reguli şi nu i-a convenit deloc. Aşa se face că astăzi, la o zi după ce ne-am întors, s-a pornit isteria. Cauzele – prostii, pentru mine, drame, pentru fii-mea. Când i-am spus că nu ne jucăm cu jucăriile de nisip pe covor, pentru că sunt murdare, s-a întins pe jos urlând. Era toată lacrimi, de parcă se sfârşea lumea. În încercarea de a o linişte, i-am zis că le vom spăla, şi apoi are voie cu ele. N-a fost bine. Aşa că, dă-i cu ţipatul şi cu lacrimile. Tragedia a luat sfârşit după ce soţiorul a curăţat formele de nisip şi găletuşa. Pruncul le-a întins pe covor, după care le-a întors spatele şi nici că le-a mai băgat în seamă.

Toată ziua a fost împânzită cu episoade relativ asemănătoare, peste care a tronat un „NUUU” jeluit şi înlăcrimat, rostit la fiecare propunere de-a mea ce nu-i era pe plac prinţesei.

Unii m-au liniştit că e doar o fază… Sper că aşa va fi, nu de alta dar peste puţin timp Ş. va începe creşa, iar mami, munca…

A început numărătoarea inversă

Parcă ieri intram în concediul prenatal. Parcă ieri ieşeam din spital cu buburuza în landou… Şi uite că mai am la dispoziţie doar o lună să stau  cu pişpirica mea. Luna viitoare, mă întorc la muncă.

Pe cât de nerăbdătoare eram acum o vreme, în special în zilele acelea când simţeam că o iau razna, că job-ul ăsta de mămică mă epuizează, pe atât de panicată sunt acum. Şi asta pentru că Ştefania va merge la creşă. Dacă nu se va adapta? Cum îi voi putea întoarce spatele când îi vor curge şiroaie pe obraji şi mă va striga în disperare? Am un copil relativ cuminte, care nu plânge decât cu motive bine întemeiate, aşa că să o abandonez când e înlăcrimată va fi, cu adevarat, o probă de foc. Ştiu că toţi plâng când ajung la etapa creşă/grădiniţă, dar acum e vorba de fii-mea!!!