„Mama, MIMII!!!”

Faţa i se luminează, un mega-zâmbet îi învăluie chipul şi într-o secundă o vezi cum începe să-şi scuture fundicul. „Mama, MIMII!!”, strigă copilul extaziat de soundtrackul din Mickey Mouse Clubhouse, „Hot Dog Song”.

De când i-am arătat pişpiricei că piesa nu e doar la TV, ci şi pe youtube, nu mai am scăpare. Imediat ce mă vede în preajma laptopului, o aud: „Mama, MIMII!” Măcar o dată trebuie să ruleze piesa, altfel iese cu scandal. O dată care, de fapt, e de cinci ori, că am găsit pe youtube o variantă cu bisuri. După ce-am urmărit personajele Disney, după ce am dansat – pentru că, da, uneori şi eu trebuie să particip – ne vedem cuminţi de treabă, că doar şi Mickey trebuie să se odihnească după atâta cântat şi dansat.

Aşa că…

Hot dog, hot dog, hot diggety dog

Reclame

Cel mai frumos copil din lume

De aproape un an şi 7 luni nu contenesc să mă minunez cât e de frumoasă fata asta a mea! Şi nu zic asta pentru că e a mea!

Da, ştiu vorba cu cioara, dar în cazul nostru, pişpirica asta chiar e frumoasă! Şi habar n-am cu cine seamănă, că nici mă-sa, nici ta-su nu-s rupţi din soare! Uneori chiar mă întreb cum comedie am reuşit să fac un astfel de prunc =))

Micuţa asta a mea e foc de frumoasă până şi când plânge cu suspine ori când se trezeşte ciufulici. De-mi mai aruncă şi un zâmbet, atunci chiar că m-a dat pe spate. O privesc cum se joacă, cum aleargă, cum se straduieşte să mă ajute prin casă, cum îşi pupă jucăriile ori personajele din cărţi, cum stă pe oliţă şi mă trezesc spunându-mi: „Doamne, cât de frumoasă poţi fi!” Şi parcă e şi mai şi cu fiecare zi ce trece.

Cloşca – hăis, puiul – cea

Cum ar zice Mişu, azi mi-am înţărcat pruncul. În sensul că asta e prima noapte din viaţa mea de părinte când nu dorm sub acelaşi acoperiş cu pitica mea. Şi e prima noapte din viaţa Ştefaniei când nu o are pe mami la câţiva paşi distanţă. Am un stres de mama focului şi mă simt de parcă aş fi abandonat-o.

Ştiu că e în siguranţă la bunicii din partea soţului, sunt convinsă că vor avea grijă să-i fie somnul uşor, dar asta tot nu mă linişteşte. Ca să-mi sară în ajutor, consortul m-a scos la un suc… Mi-a prins tare bine, atâta doar că am plâns ca un prunc pe drumul dintre casa bunicilor şi crâşmă. Dacă se trezeşte peste noapte şi mă strigă, iar eu nu-s nicăieri? Dacă o apucă plânsul ca azi-noapte şi nu adoarme decât după ce o iau în braţe? Dacă se sperie că am părăsit-o?

Or fi griji idioate pentru unii, dar pe mine mă chinuie. N-oi fi eu mama ideală, dar sunt convinsă că fetei mele nu-i e nicăieri mai bine decât lângă mine.

La recomandările unora (Oli, tu eşti de vină!), am decis că ar fi cazul să lăsăm copilul peste noapte, din când în când, şi la bunici, mai ales pentru că azi-mâine, mergem în concediu şi nu vrem să avem surpriza că micuţa nu vrea să doarmă altundeva decât în camera ei. Am pregătit intens momentul, am pus şi căţel şi purcel în maşină, şi… via Bunu şi Buna.

Am făcut instructajul bunicii, am schimbat şi-apoi hrănit copila, şi… surpriză! În foarte scurt timp, Ştefania a adormit. Două ore mai târziu, Buna raporta că totul este sub control, că pişpirica mea doarme buştean. De-ar fi aşa până dimineaţă!

Oricum, trebuie să recunosc că îmi este tare dor să dorm toată noaptea, fără întrerupere şi să mă trezesc pe la 10.

Somn uşor, draga mamei!

Nervi întinşi

Aş fi putut să jur ca ziua de azi nu se va termina niciodată. Slavă Domnului, e gata! Asta însemnând că pruncul doarme dus în pătuţ, spălat, cremuit, hrănit, iar mă-sa poate sta LINIŞTITĂ în culcuşul propriu, savurând liniştea. Şi ce-am mai tânjit la ea toată ziua!!

Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi petrecut cu nervii mei de nu o aveam pe mama azi în peisaj şi de nu aş fi chiulit pentru două ceasuri de atribuţiile mele de părinte!!

Nebunia a început încă de dimineaţă, când copilul a refuzat să mănânce, limitându-se la sticla de lapte şi miorlăind când şi-a terminat porţia. Istericalele s-au declanşat puţin mai târziu, când, forţată de situaţie, mama mea a luat copilul pe sus, pentru a evita izbucnirea unui război între Ştefania şi plodul uneia. Totul, de la o banală lopăţică. O lopăţică ce nu ne aparţinea, de altfel.

Mi-am pus speranţele că somnul de la prânz o va domoli. Neah!! Nici că s-a trezit bine, că a început cu mârâitul. Şi dă-i cu mârâieli la masă, dă-i cu mârâieli la desene, continuă cu mârâieli când m-am pus cu mama să mâncăm, alte mârâieli la schimbat, la Kaufland, în maşină, în parc, în drum spre casă… Toate cu motiv, evident! De exemplu: copilul vrea să stăm în faţa blocului, eu trebuie să merg la cumpărături; copilul vrea în nisip, eu refuz, pentru că a ud de la ploaie; copilul bagă în gură mizerii de pe jos, eu o cert; copilul vrea să-i dau la răsfoit TOATE cărţile din Kaufland, eu mă rezum la câteva; copilul vrea să cumpărăm nişte mingi, eu refuz, pe motiv că avem 4 acasă.

Dar, bine că s-a terminat ziua! Sunt convinsă că mâine vom avea parte – atât eu, cât şi pitica – de o zi fantastică!!

De la bebele din pătuţ, la fetiţa din pat

Surpriză de proporţii în cazul „Isteria de la miezul nopţii”. La sugestia unor mămici păţite (mulţumesc, Ramona Wolf!) şi în disperare de cauză, am decis să abordez altfel problema care ne macină nopţile de cam o săptămână. Aşa că, la primul plâns al copilei, după ce am parcurs paşii obişnuiţi – „şşşş-it”, luat în braţe, drăgălit, pupăcit – am aşezat mogâldeaţa în patul „de oameni mari” din camera ei. Am blindat marginea nu ditamai plapuma, nu care cumva să adun fetiţa de pe jos, şi am aşteptat. În nici un minut, Ştefania mea dormea buştean. N-a fost nevoie nici de istericale, nici de râuri de lacrimi, nici de nervii mei, nici de ore de chin, nici de mine cu ea în cameră ori cu ea în pat.

„Relocarea” a fost arhi-suficientă pentru ca micuţa mea să se odihnească perfect până la 8.30 dimineaţa. E drept că eu am făcut traseul camera mea-camera ei de câteva ori pe noapte, cu grija că o găsesc pe covor ori cu plapuma în cap. Grijile au fost inutile, iar pruncul, odihnit. Şi eu care-mi voiam copilul independent înapoi! Era lângă mine, doar că nu-i înţelegeam mesajul.

Încerc să nu mă bucur de izbândă prea repede, ca să nu suspin mai încolo. Aştept curioasă următoarea noapte.

Griji de bebeluş

Ce bine şi simplu ar fi dacă barza ar aduce şi un manual de utilizare în situaţii de criză! Ce minunat ar fi dacă puiuţul meu ar pricepe o dată pentru totdeauna, că mama şi tata nu pleacă niciodată! Ne-ar scuti pe toţi de nervi, plânsete, frustrări, istericale, nopţi nedormite, bombăneli şi alte chestii pe care le detest. Mama ar fi muuult mai calmă, iar pitica, mai fericită.

Îmi cad ochii în gură de obosită. A fost încă o noapte în care prichindelul a alternat suspinele şi mârîielile cu urletele. De pe la 3, pana la 5. Nu a durut-o nimic, pot baga mâna în foc. Tot ce şi-a dorit a fost să-i asiste cineva somnul. Şi ca să se asigure de asta, a dormit iepureşte. Era în picioare de îndată ce gândeam că mă pot întoarce triumfătoare în patul meu. Nici încercările de a dormi cu ea în cameră nu au fost un succes, pentru că din când în când scotea câte-un sunet întrebător, doar să verifice dacă mama/tata mai sunt în peisaj.

Într-un final, a priceput că mama s-a mutat cu ea în cameră şi a dormit neîntoarsă!

Mi-am făcut un miliard de nervi, pe care, evident, i-am vărsat asupra bietului prunc. Acum îmi vine să-mi dau pumni în cap. Fata e mică şi are griji. Griji că mama şi tata au lăsat-o singură.

Nu pot să nu mă gândesc la mămicile care au un copil de-o vârstă cu a mea şi un altul nou-născut ori pe drum. Ce nervi de oţel trebuie să aibă femeilea alea? Ce răbdare, ce calm, ce putere, ce auto-control!! Mi-aş dori teribil să gestionez mai matur situaţiile de criză, să pot zâmbi când copilul meu fantastic nu e perfect, să fiu o mamă bună, nu NEBUNĂ.

Reţete, careva?????

 

Mama! Mama! Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!

Suntem la faza „mama”-n sus şi „mama”-n jos. Dacă la început mă ungea pe suflet şi mă umflam în pene – în condiţiile în care pruncul meu nu a fost mămos şi le invidiam pe mămicile ale căror copii se agăţau de ele – acum, am obosit. Cât e ziua de lungă – şi tare lungă e mai nou, cu vremea asta ploioasă ce ne ţintuieşte în casă – numai „mama, mama”. Face raţa ceva la desene: „mama”. S-a urcat copilul pe căluţul balansoar, „mama”. Plânge Dumbo, „mama”. O pândeşte lupul pe Scufiţă, evident, „mama”. Îşi pune căciula pe cap, „mama”. Se urcă pe canapea, „mama”. Se joacă singură, „mama” şi iar „mama”.

Nu contează că-i şi ta-su acasă ori că au venit bunicii în vizită. Dă-i cu „mama”. De fac treburi prin bucătărie, se agaţă de picioarele mele, mă trage de pantaloni. Şi iarăşi „mama”.

Ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, de câteva nopţi, îşi frânge somnul cu plânsete isterice, iar când merg să văd de arde, întinde braţele disperate să o iau în braţe. Şi e capabilă să nu închidă un ochi cu orele, deşi e evident că-i frântă, numai ca să mă convingă să dormim împreună. Asta, de la un copil care doarme în pătuţul ei de când s-a născut şi în camera ei, de la 3 luni şi o săptămână.

Acum nu le mai invidiez pe mamele cu prunci lipicioşi. Mi-e dor de fii-mea cea independentă! Şi mi-e dor de-o noapte fără plâns.