Suflet de mamă

Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată ceva mai mult decât să am un copil. Iar din momentul în care acest vis al meu a devenit  realitate, am devenit şi eu un alt om. Incredibil ce poate face din tine o mogâldeaţă! Incredibil ce senzaţii şi ce sentimente intense!

Sunt o fiinţă mai rece – aşa zic cei ce mă cunosc. Probabil. Însă când vine vorba despre piticania mea, mă-nmoi, mă topesc, mă scurg. O iubesc într-atât că uneori am senzaţia că explodez, iar când mă ia în braţe şi mă pupă cu foc, simt că-mi zboară pământul de sub picioare. N-aş fi crezut vreodată că sunt capabilă de atâta dragoste.

Nu sunt în măsură să-i judec pe alţii, dar să mor dacă înţeleg cum pot unele mame să plece pe tărâmuri străine şi să-şi lase odraslele acasă. Am zugrăvit zilele astea prin casă şi pentru o mai mare operativitate, am lăsat pruncul pentru o zi şi jumătate la bunici. Pfoai, greu mi-a fost, că tot la minunea mea îmi era capul. Aşa că, peste noapte, am dormit în camera ei, în patul ei, în aşternuturile ei, cu „Fomică” al ei (aşa l-a botezat acum o vreme pe un Winnie de pluş primit în dar de la nişte prieteni).

Săptămâna trecută, pentru că nu am avut cu cine să o lăsăm cât timp eram la muncă, am dus-o pe absolventa de creşă la unul dintre căminele care funcţionează şi pe timpul vacanţei. În timp ce pruncul abia aştepta să se joace cei mari de la cămin – „care nu au bibi şi nu fac pişu pe ei” – eu nu joiam să-mi şterg mucii de la atâta plâns. Fetiţa mea a crescut. De la o zi la alta cere mai multă independenţă, stă tot mai puţin la smotocit. Într-una din zilele trecute, s-a închis în camera ei ca să se joace.

Nu disper încă, pentru că sunt, în continuare, alinare pentru situaţiile de suferinţă – când copiii de la bloc nu împart cu ea te miri ce jucărie, când X i-a luat mingea, când Y nu vrea să se joace cu ea, când s-a julit, când tata a certat-o etc.

Anunțuri

2 ani

Habar n-aveam ce să fac cu ea. Era mică-mică, n-avea instrucţiuni de utilizare, dormea intruna si din cand in cand se apuca de plans. Mi-era teamă şi să o iau în braţe, de teamă să nu o stric. Dar mi-o dorisem în disperare şi cele nouă luni parcă nu se mai terminau.

Şi uite că s-au făcut doi ani de atunci. Îmi amintesc cu nostalgie cât de stângace eram ca proaspătă mămică! Acum suntem şi prietene. Copilul ala neputincios a devenit o fetita cu personalitate, cuminte în ansamblu, simpatică din cale-afară, povestitoare (cu cine-o fi semănând?), isteaţă foc, drăgălaşă şi drăgăstoasă şi extraordinar de prietenoasă. Ca să nu mai spun că e sclipitor de frumoasă!

Şi e a mea. A noastră, de fapt! Suntem nişte părinţi binecuvântaţi cu un copil fantastic.

La multi ani, minune!!

„Pii, mami, pii!”

Ştiam eu că am un super-copil, dar modul în care s-a comportat astăzi, în prima zi de creşă, a depăşit orice aşteptare.

Ne-am trezit cu noaptea-n cap, pe la 6 şi ceva, cu plânsul aferent ultimelor câteva săptămâni. A mai aţipit puţin de tot, după ce m-am mutat cu ea în pat. După ce ne-am ridicat cu căţel şi cu purcel din pat, am început ultimele pregătiri. Ştefania nu înţelegea ce-i cu agitaţia asta, de ce plecăm şi noi deodată cu tati de-acasă. I-am reamintit că mergem la copii, să ne jucăm cu ei, să păpăm şi să dormim cu ei. Nu a comentat. Abia când am ajuns pe aleea cu creşa a început să se agite în scaunelul maşinii: „Piii, mami, piii” (a se citi „copii”). Am dat-o jos din maşină şi n-am apucat să-i luăm ghiozdănelul că pitica şi trecuse de cealaltă parte a porţii. „Piii, mami, pii!!”

Ta-su a luat-o în braţe până la etaj, timp în care prichindelul nu-şi putea şterge rânjetul de pe chip. Am schimbat-o cu greu de rochiţă, pentru că tot ce voia era să ajungă la prunci. „Pii, mami, pii” şi mă trăgea de mână să o duc în sala de clasă. Moment în care bona a intervenit, a luat-o de mână şi… duse au fost. Nici o privire în urmă, nici un „Pa”, nici o bezea. Nimic. Am rămas cu soţiorul ca doi popândăi pe hol, privind cu disperare cum ne abandonează odrasla.

Are sens să mai spun cum am stat eu azi la muncă? Ori unde mi-a stat capul?

Am telefonat după câteva ore să întreb ce şi cum. Surpriză: fii-mea mânca singură o bucată de măr – lucru pe care nu l-a mai făcut niciodată, refuzând mereu cu înverşunare să ţină hrană umedă în mână. Cică plânsese puţin la micul dejun, dar că nu trebuie să mă îngrijorez. Am revenit cu un telefon după alte câteva ore, când mi-am zis că ar fi trebuit să se trezească din somnul de la prânz. Mâncase numai ciorbica, a refuzat plângând felul 2, dar… încă o surpriză: a dormit în pătuţ, fără să comenteze, o oră şi jumătate (ea care nu mai vrea decât în patul mare şi urlă ca din gură de şarpe de o pun în pătuţ).

Când ne-am dus după ea, am găsit-o cocoţată în vârful toboganului. Se distra de minune. Şi, supriză iar: s-a agăţat de gâtul bonei şi a refuzat să vină acasă. După negocieri şi explicaţii, cum că mâine venim iar la copii, s-a desprins de gâtul bonei şi am plecat spre casă. Pitica – toată un zâmbet, mami şi tati – complet derutaţi.

Mă încântă la maxim situaţia, dar parcă n-aş sări încă într-un picior de bucurie.

Pregătiri de creşă

Ziua de mâine reprezintă pentru micuţa mea o noua etapă a vieţii. De mâine, Ş. începe creşa 🙂 Ghiozdănelul e pregătit, consumabilele, şi ele, iar copila… să zicem că şi ea.

I-am explicat că mâine mergem la copiii pe care i-am vizitat de două ori până acum, că o să se joace cu ei toată ziua, că o să facă nani cu ei şi că o sa pape la un loc cu ei. Am întrebat-o dacă vrea să stea cu copiii şi mi-a răspuns în stilu-i caracteristic, uşor mormăit: „Da!” Evident că nu mă pot lua după ea. Evident că sunt şanse fantastic de mari să se lase cu lacrimi şi urlete. Poate nu din prima zi, poate nu din a doua, dar în a treia, sunt convinsă că pişpirica se va comporta de parcă vine sfârşitul lumii.

Avantajul meu, în toată treaba asta nouă, este că nu voi fi acolo nici dimineaţa, când pruncul va fi plasat la cresă, nici după-masa, la întoarcerea acasă. Soţul, şi mai rar, bunicii, vor trebui să se descurce cu gestionarea situaţiilor de criză.

Sper că nu vor fi prea multe şi că mega-sociabilul meu copil, cel care dă mâna străinilor pe stradă, acceptă să fie luată în braţe de diverşi pe care nu-i cunoaşte (ambele faze s-au petrecut când plângea că mami şi tati nu o cară în braţe), cel care îmbrăţişează toţi pruncii, care îşi împarte jucăriile puştilor, chiar dacă asta înseamnă că ea nu mai are cu ce se juca, se va acomoda repede cu creşa şi cu toate schimbările pe care le implică.