Suflet de mamă

Nu-mi amintesc să-mi fi dorit vreodată ceva mai mult decât să am un copil. Iar din momentul în care acest vis al meu a devenit  realitate, am devenit şi eu un alt om. Incredibil ce poate face din tine o mogâldeaţă! Incredibil ce senzaţii şi ce sentimente intense!

Sunt o fiinţă mai rece – aşa zic cei ce mă cunosc. Probabil. Însă când vine vorba despre piticania mea, mă-nmoi, mă topesc, mă scurg. O iubesc într-atât că uneori am senzaţia că explodez, iar când mă ia în braţe şi mă pupă cu foc, simt că-mi zboară pământul de sub picioare. N-aş fi crezut vreodată că sunt capabilă de atâta dragoste.

Nu sunt în măsură să-i judec pe alţii, dar să mor dacă înţeleg cum pot unele mame să plece pe tărâmuri străine şi să-şi lase odraslele acasă. Am zugrăvit zilele astea prin casă şi pentru o mai mare operativitate, am lăsat pruncul pentru o zi şi jumătate la bunici. Pfoai, greu mi-a fost, că tot la minunea mea îmi era capul. Aşa că, peste noapte, am dormit în camera ei, în patul ei, în aşternuturile ei, cu „Fomică” al ei (aşa l-a botezat acum o vreme pe un Winnie de pluş primit în dar de la nişte prieteni).

Săptămâna trecută, pentru că nu am avut cu cine să o lăsăm cât timp eram la muncă, am dus-o pe absolventa de creşă la unul dintre căminele care funcţionează şi pe timpul vacanţei. În timp ce pruncul abia aştepta să se joace cei mari de la cămin – „care nu au bibi şi nu fac pişu pe ei” – eu nu joiam să-mi şterg mucii de la atâta plâns. Fetiţa mea a crescut. De la o zi la alta cere mai multă independenţă, stă tot mai puţin la smotocit. Într-una din zilele trecute, s-a închis în camera ei ca să se joace.

Nu disper încă, pentru că sunt, în continuare, alinare pentru situaţiile de suferinţă – când copiii de la bloc nu împart cu ea te miri ce jucărie, când X i-a luat mingea, când Y nu vrea să se joace cu ea, când s-a julit, când tata a certat-o etc.

Anunțuri

2 ani

Habar n-aveam ce să fac cu ea. Era mică-mică, n-avea instrucţiuni de utilizare, dormea intruna si din cand in cand se apuca de plans. Mi-era teamă şi să o iau în braţe, de teamă să nu o stric. Dar mi-o dorisem în disperare şi cele nouă luni parcă nu se mai terminau.

Şi uite că s-au făcut doi ani de atunci. Îmi amintesc cu nostalgie cât de stângace eram ca proaspătă mămică! Acum suntem şi prietene. Copilul ala neputincios a devenit o fetita cu personalitate, cuminte în ansamblu, simpatică din cale-afară, povestitoare (cu cine-o fi semănând?), isteaţă foc, drăgălaşă şi drăgăstoasă şi extraordinar de prietenoasă. Ca să nu mai spun că e sclipitor de frumoasă!

Şi e a mea. A noastră, de fapt! Suntem nişte părinţi binecuvântaţi cu un copil fantastic.

La multi ani, minune!!